Faptul ca apele lacului de acumulare au inghitit satul Cincis, doua biserici – dintre care una atestata documentar in 1360 – si cimitirele asezamantului au dat nastere unor legende despre furia spiritelor celor morti care bantuie locul. Aceste istorioare spuse de localnici au facut caLacul Cincis sa capete si supranumele de “Lacul blestemat“. Ziarele au vorbit in mai multe randuri despre aceste legende. Cotidianul “Libertatea” a publicat un amplu reportaj despre “Lacul blestemat“, aducand in prim plan istorisirile localnicilor.
<”Oile nu se apropiau de lac, iar in miez de noapte se vedeau, uneori, spiritele celor morti care bantuiau pe suprafata apei. Nu mai vorbesc despre furtuni iscate din senin in mijlocul lacului. Era clar pentru toata lumea ca Lacul Cincis e blestemat”, povesteste Ionel Craznic, un localnic. Anii au inceput sa se astearna incet-incet peste lac. In perioade de seceta, nivelul apei incepea sa scada, iar turla uneia dintre bisericile aflate la 25 de metri sub apa iesea la suprafata. Oricine trecea atunci prin zona isi facea cruce si se indeparta grabit. “Nu puteai sa vezi asa ceva fara sa te cutremuri. Satenii veneau pe malul lacului si isi plangeau mortii ingropati in cimitirele acoperite de ape. Si blestemau”, isi aminteste Costin Marcus, un om al satului. Au urmat apoi alte intamplari care au generat legende. “Aproape in fiecare an cineva se ineca, dar cadavrul nu mai iesea niciodata la suprafata. Prin anii ‘70 s-a inecat un fotbalist, iar autoritatile de atunci au facut eforturi disperate sa-i recupereze cadavrul. Scafandrii care coborau pe fundul lacului ieseau la suprafata ingroziti. Povesteau despre serpi si despre faptul ca era intuneric bezna. Unul dintre ei a ajuns in zona unde se aflau cimitirele, a iesit la suprafata si nu a mai scos un cuvant. A stat internat la spitalul de nebuni aproape un an”, ne-a spus Ionel Craznic.> –Libertatea
In lac s-a inecat Paul Barna, vicecampion naţional la caiac –canoe în vârstă de 13 ani. Băiatul s-a înecat în timpul unui antrenament când o furtună iscată din senin i-a răsturnat canoea.
“Cerul era senin, apa deosebit de linistită. În mai putin de cinci minute nu vedeam la 100 de metri. Am apucat să-l observ pe Paul. Era foarte aproape de mal. Valuri de un metru înăltime îl aruncau dintr-o parte in alta”, povestea atunci antrenorul Gavrilă Drăgoi.
Au urmat o serie de căutări diperate ale trupului canotorului. Echipa de scafandri a încercat, fără rezultat, să găsească trupul lui Paul. A urmat apoi o echipă formată din 11 scafandri, membrii ai „Asociaţiei Scafandrilor Profesionişti din România. „Lacul are aproximativ 30 de metri adâncime. E greu, pentru că sub apele lacului este un sat întreg. Sper totuşi să-l găsim pe băiat. Am recuperat cadavre din Marea Neagră, nu cred că vor fi probleme aici,” spunea Marian Dinu, unul dintre scafandri. Cu toate acestea, trupul lui Paul nu a fost găsit. Nici măcar previziunea conform căreia vremea caldă va crea un fenomen care îl va ridica la suprafaţă nu sa adeverit. Lucru care face ca legenda lacului blestemat să se pepetueze în timp.
Pentru localnicii din Cinciş, lacul de acumulare, construit pe vatra satului vechi este considerat un loc blestemat. Lucru aproape de înţeles după ce numai în primul an de la construirea lui, zece persoane şi-au găsit sfârşitul în apele sale. De atunci, alţi 63 de oameni s-au înecat. Trupurile a doi dintre aceştia nu au fost găsite nici până în ziua de astăzi. Unul dintre ei, este Paul Barna, băieţelul de numai 13 ani, care s-a înecat în urmă cu aproximativ doi ani în timp ce se afla la antrenamente de caiac-canoe. În zadar, l-a căutat familia şi autorităţile. Trupul său a fost „înghiţit” de adâncul lacului şi nu a mai fost scos la suprafaţă. Cu toate cercetările efectuate de scafandri nu s-a putut găsi o explicaţie plauzibilă pentru misterioasa dispariţie a băiatului. „Din 1964, decând a fost dat lacul de acumulare în folosinţă, 73 de persoane s-au înecat în apele sale”, a declarat primarul comunei Teliuc, Daniel Pupeză. Legendele locale pun maleficitatea lacului pe seama blestemului sătenilor strămutaţi în urmă cu aproape patru decenii. Ambiţia hidroenergetică „a tras apa” peste vechiul sat Cinciş. Industria siderurgică din Hunedoara a fost obligată să participe cu tot ansamblu de turnătorii, oţelării, cocserii să producă şi să furnizeze statului un volum considerabil de metale producătoare. În scopul de a spori producţia de materiale feroase s-a considerat insuficientă apa captată prin pompare din râul Zlaşti şi din Cerna, ajungându-se la hotărârea că este necesară construirea unui lac de acumulare pe râul Cerna, în dreptul satului Cinciş, la o distanţă de aproximativ 10 kilometri de municipiul Hunedoara. Lacul, cu o capacitate de 29 milioane metri cubi, s-a construit pe vatra satului vechi Cinciş, precum şi pe vetrele altor şapte cătune învecinate.
„L-am blestemat si încă îl mai blestemăm”
Satul vechi, Cinciş nu mai este astăzi în forma primei aşezări omeneşti. Peste o sută de oameni au fost nevoiţi să se mute la vremea respectivă. Casele le-au fost dărămate, iar ogrăzile acoperite de apă. Lăcaşul de cult ortodox, construit pe la 1400 la Cinciş a fost una dintre victimele importante ale lacului de acumulare şi este singura care mai poate fi acum zărită atunci când scad apele. Anica Stănescu (70 ani) este doar unul dintre localnicii care au fost obligaţi să se mute. „În ′62 am fost nevoiţi să ne mutăm. Nici nu am reuşit să ne luăm tot că a şi venit apa. A stricat poduri, biserica, şcoala, căminul cultural, totul. De la Paşti, decând ne-au spus că trebuie să plecăm, în trei luni, am fost aici. Ne-au înţuraşat locurile de case şi ne-am construit altele”, îşi aminteşte femeia. Când vorbeşte despre fosta gospodărie o face cu resemnare în glas. „Păi, ce să facem. A fost musai ca de bună voie. Nu am avut de ales. Am avut casă frumoasă cu două camere şi cu etaj, cu pivniţă, târnaţ (n.r. – hol), şopruri, grădină de 45 de arii, nu de opt ca aici. A fost foarte greu. Să te duci tu din locul tău… Piatră cu piatră noi am reconstruit casa. 82 de numere am fost acolo, plus alte şapte cătune din împrejurime. Toţi a trebuit să ne mutăm. Îmi aduc aminte că atunci când ne-am mutat aici nouă sute de suflete eram. Numai pădure era aici”, zice arătând spre uliţă, casele din sat. „Multe suflete a mai mâncat barajul ăsta. La noi o fost foarte greu cu strămutarea. Ce-am avut, acum nu mai avem. Ne-or şi ajutat cu materiale, dar noi în hotarul nostru vroiam să ne facem casele, nu aici. Îi blestemat lacul. Care mai trăiesc şi-acum îl mai blesteamă pentru că tăţi am fost nevoiţi să fugim de-acolo”, a mai spus Anica Stănescu, localnică.
